A fost odata intr-o lume unde anotimpurile erau permanente si trecerea dintr-un anotimp in altul insemna ca treceai dintr-un regat in altul. Daca existau razboaie intre regate si acestea erau cucerite se schimba si anotimpul, astfel ca toti locuitorii erau afectati de asta si din acest motiv, din frica de schimbare, luptau inversunat pentru a-si proteja tinutul. Razboaiele nu erau dese, dar si cand aveau loc era o priveliste maiastra, tabloul ar fi fost unul magic. In regatul unde incepe povestea noastra – Glacius – domnea iarna; aici copacii, casele, florile erau din gheata, pana si castelul era faurit la fel, de la usa, paturi, farfurii, candelabre, la scari si geamuri, doar bijuteriile erau din pietre pretioase, care straluceau puternic, o energie feerica emana din ele.

Aici locuia o tanara printesa si aceasta avea tot ce si-ar fi putut dori: o familie iubitoare, prieteni loiali si dragi, slujitori devotati si animale care fermecati de frumusetea ei o ascultau ca hipnotizati. Viata ei mergea inainte si invata tot ce putea despre lumea ce o inconjura, despre taramuri in care nu ajunsese niciodata, unde casele erau construite din piatra, unde diversitatea animalelor era asa de mare ca nu existau poze si informatii suficiente pentru a le descrie pe toate, taramuri unde soarele ardea cu putere, raurile chemau pentru a se adapa vietuitoarele padurilor, pesti mai colorati decat orice ar fi putut ea sa isi inchipuie inotau nestingheriti.

Intr-o zi domnita se trezi singura in palat, o liniste sinistra stapanea acum imprejurimile, nimeni nu raspundea chemarilor ei, nici slujitori, nici animale, nici familia. La inceput speriata, apoi panicata, ii chema si plangea, dar nimeni nu o auzea. Intra in camera parintilor care acum parea rece, se imbratisa atinsa de racoare, patul era facut neatins, merse in camera slujitorilor si acolo la fel, totul era in perfecta ordine dar parasit de parca nu ar fi locuit nimeni niciodata. Cutreiera toate camerele in speranta ca cineva, oricine, orice cu viata sa ii raspunda chemarilor. Ajunse in final in sala mare unde era si intrarea principala, acum parea uriasa si sinistra. Nici vantul nu intra prin ferestrele larg deschise si draperiile din zapada transparenta nu se miscau deloc. Parca timpul ar fi ramas in loc.

Ceva pe masuta de langa intrare ii atrase atentia, ceva ce nu mai vazuse pana atunci, se apropie si descoperi un lantisor de aur alb cu un pandantiv albastru, pur ca cerul. Il lua si simti un fior din maini pana in degetele de la picioare. Il arunca cu un tipat, acesta cazu pe podeau rece, zgomotul era putin straniu, nu era natural, nu suna a metal, parea mai degraba un glas. Surprinsa se apropie de lantisor si il studie dar fara sa il atinga, dintr-odata albastrul se involbura, vartejuri de nicaieri aparura si un chip se forma din ceva ce pareau a fi nori, stele si un cer bleurmarin, ca si cum cineva ar fi privit cerul instelat in oglinda unui lac.

– Hrrrm! rosti pandantivul. E cineva acolo? Brrrr, ce frig este, alo, ma ajuta si pe mine cineva? Vai ce rece este podeaua asta. Ce mod straniu de a te trezi, unde o fi stapanul? Stapane Reti, hai raspunde nu te mai juca, ce e locul asta? Realizand ca e cu fata in jos si ca i se oglindea imaginea incepu sa isi studieze trasaturile. Era pentru prima data cand se vedea si ramase putin socat de aspectul sau. In timp ce se analiza atent cu coltul ochiului o zari pe printesa incremenita si rosti:

– Hey tu, domnita! moment in care Kitsu tresari. Ajuta-ma rogu-te si ridica-ma, vreau sa te intreb ceva. Ea cu oarecare ezitare se apropie si se apleca langa pandantiv. Il privi dar nu il atinse, ultima data cand facu asta un soc ii trecu prin tot corpul, era reticenta. Nu-ti fie frica, nu iti fac nimic rau, daca despre acel sentiment te temi sa stii ca se intampla doar prima data cand are loc primul contact, am mai facut asta de nenumarate ori, sa stii ca nici pentru mine nu este un sentiment placut.

Printesa prinse putin curaj si atinse usor lantisorul cu dosul palmei si vazu ca nu nu se intampla nimic, cu bagare de seama atinse si cristalul dar nu simti nici un alt sentiment. Il mangaie cu degetele iar acesta parca simtind atingerea ei se gudura ca un motanel pe langa mama lui. Prinse curaj si il ridica in palme, il analiza, chipul o privi acum pe domnitza si o studie, ii analiza trasaturile, parul ei argintiu cadea drept pana pe umeri, ochii ei mari si verzi straluceau ca doua juvaiere si parca isi hipnotizau tinta, genele lungi si negre ii conturau ochii si ii scoteau si mai mult in evidenta, sprancenele arcuite de o simetrie perfecta o faceau sa para mult mai matura decat era. Nasul ei mic, putin ascutit si ridicat in vant ii dadeau o alura aristocratica indiferent unde s-ar afla, ce ar purta sau ce ar spune. Pielea ei alba si fina ca matasea ii imbracau trupul firav, maini neobisnuite cu greutatile vietii si ale muncii, degelete parca facute din lapte nu tradau urma de truda, erau catifelate la atingere. Rochia pe care o purta ascundea un trup zvelt si bine definit, formele ei ar fi facut invidioasa orice alta adolescenta. Unghiile ei de un bleu deschis nu erau lacuite, asa era culoarea lor naturala, datorita zonei unde locuia, mai ca puteai jura ca avea sange albastru. Buzele ei mici si suave ascundeau dinti stralucitor de albi, ca de clestar. Un simplu zambet de-al ei ar fi dezarmat o armata intreaga. Vocea ei inca nedefinita, dar curata ca a unei privighetori faceau sa vorbele ei dulci sa fie porunci nu simpe rugaminti, indemnurile ei erau sfaturi sfante, o minunatie de fecioara avea in fata lui spiritul pietrei. Ramase fermecat si nu stia ce sa spuna, se uitau perplexi unul la celalalt. Intr-un final ea rupse tacerea:

– Numele meu este Kitsu, sunt fecioara stapanilor acestui castel, tu cine esti si de unde ai aparut? o intreba cu vocea ei dulce dar aproape poruncitoare.

– Eu … eu sunt Reis, raspunse el cam impiedicat, fermecat de vocea ei, sunt protectorul si indrumatorul stapanului meu Reti, din tinutul magiei pamantului.

– Deci el te-a adus aici? il intreba si in acelasi timp scruta de jur imprejur. Nu l-am vazut cat timp cutreieram casa, sau te-a lasat altcineva?

– Ca veni vorba, chiar nu stiu cum am ajuns in aceasta locatie. Lui Reis ii era greu sa uite amanunte asa vitale ca o calatorie dar totusi nu isi amintea cum a ajuns acolo, nedumerit continua. Eu apartin stapanului Reti si am fost faurit de Tatal Zaman, stapanul timpului pentru a-i ajuta pe cei alesi. Am fost alaturi de toti stapanii anteriori de la nastere pana in ultimele clipe si de fiecare data Tatal Zaman a avut grija sa ajung pe mainile actualului ales. Cu stapanul Reti sunt de 20 de ani, iar acum, cand are mai multa nevoie de mine, am fost despartiti. Sper ca totul este in regula si ca este in siguranta, as fi distrus daca ar pati ceva si simt ca fizic m-as face bucatele.

Kitsu induiosata incepu sa il mangaie sa incerce sa il calmeze, uitand ca de fapt este un spirit inchis intr-o piatra. Aceasta ii spuse ca pana acum nu a gasit pe nimeni in castel, si ei i se pare ciudat acest lucru, cu o zi inainte castelul era plin de lume, de activitate, garzile patrulau neincetat, sfetnicii tatalui ei se certau si discutau conducerea regatului, slujbasii isi vedeau de treaba cu ordinea, randuirea lucrurilor, dar astazi, totul era pustiu, nici in curte nu mai gasea pe nimeni.

– Stiu ca pare ciudat dar am un sentiment ca o forta foarte puternica trage sforile acestei intamplari, dar nu pot sa imi dau seama cine, rosti ingandurat Reis.

– Sa fie oare acest … Zaman? il intreba ea

– Nuuu, el nu ar face niciodata asta, ar da un semn, mi-ar da de stire. Tare imi e ca trebuie sa descoperim acest complo..

– Stai! Ce vrei sa spui cu “trebuie sa descoperim”? il intrerupse ea. Doar nu vrei sa insinuezi ca o sa plec din palat. Daca se intorc toti de unde sunt acum si eu nu mai sunt de gasit? Poate de fapt este doar un vis. Daaa, e un vis – isi spuse ea – o sa astept si o sa ma trezesc si o sa reapara toti. Si asa ea se aseza la o masa, il puse pe Reis in fata ei si il privea plictisita si cu interesul pierdut ascultand incordata un semn de la cel care il adusese .

– Draga mea Kitsu – ii rostea acum cu o voce grava si autoritara – habar nu ai cat o sa stai aici daca nu facem ceva, pe langa asta nu stiu daca domnia ta stie sa gateasca, nu cred ca ai vrea sa mori de foame.

La auzul acestor vorbe isi aduse aminte ca nu a mancat nimic si ca sa ii demonstreze ca se descurca, se ridica de la masa si disparu dupa o usa, reaparu dupa cateva minute cu un cosulet plin de merinde.

– Felicitari, ti-ai asigurat hrana pentru urmatoarele doua ore, dar maine sau poimaine, sau cand “te vei trezi”? Ce vei face? Eu sunt real, te rog sa ma crezi, dar nu am nevoie de hrana, in schimb tu da, cu toate astea nu vreau sa raman aici izolat intr-un castel de gheata pana cand ma va gasi altcineva, eu am un destin de urmat. Toti avem! Trebuie sa parasesti acest loc, intr-un fel sau altul trebuie sa ajungem acasa la stapanul meu. El ne va putea ajuta sa iti gasim si familia si prietenii si tot, asta daca nu va fi prea tarziu.

Pe chipul printesei se putea citi nervozitatea, ar fi vrut sa spuna lucruri urate la adresa lui Reis, i-ar fi placut sa il apuce de lant si sa il arunce pe geam afara cat putea ea de tare, sa nu il mai vada, sa ii piarda urma, dar cu toate acestea era constienta ca are dreptate. Se uita in toate directiile, cauta cu putere orice urma de zgomot, de un alt semn de viata, dar in zadar. Nimeni nu mai era in preajma, poate nici in regat, dar ea spera ca pe drum va intalni si alti oameni care o vor ajuta, care o vor recunoaste.

– Bine, facem ca tine, plecam spre pamanturile stapanului tau, dar incotro o luam? Nu am nici cea mai vaga idee incotro sa incepem drumul. – spuse ea cuprinsa de emotii, era un lucru nou, sa plece din castel neinsotita, fara parinti, fara garzi, fara ajutoare, fara trasura, pe jos, sa mearga atat, i se parea irealizabil.

– Nu te da batuta inainte sa faci primul pas, din propria experienta iti spunsi crede-ma domnita ca am trait sute de ani. Vrei sa stii incotro sa o luam? Se rezolva, tatal tau avea o camera cu harti? Ca sa stim incotro mergem trebuie sa stim unde suntem.

– Da, desigur ca are, in Sala amintirilor, unde sunt tinute armurile si relicvele trecutilor conducatori, sigur am vazut pe acolo harti, si unele chiar mari. Aceasta il lua de lant si fugi in graba spre camera cu pricina. Reis neavand un corp sa il tina locului se invartea in jurul lantului si pierdu directia asa ca striga panicat.

– Domnita, rogu-te stai o clipa. Nu ai vrea totusi sa ma pui la gat? In felul acesta pot sa vad si eu pe unde mergem, pot sta linistit si sa nu ma mai invart anevoios.

Aceasta il agata la gat si un alt mini curent trecu prin ea dar de data aceasta si el simti ceva, o conexiune.

– Aaa! Ce mi-ai facut? il intreba ea.

– Nimic, nu stiu ce s-a intamplat dar cred ca exista o rezonanta intre noi doi, dar este imposibil, eu rezonez doar cu alesul si este unul singur in acesta lume, nu am pomenit pana acum sa fie doi. Vreau sa incerc ceva si sa nu te sperii, am o teorie.

Aceasta ii confirma ca nu se va speria, si deodata auzi in mintea ei glasul lui, doar ca putin ciudat, nu venea din nici o directie anume, nu era un glas normal, era ca o amintire. Aceasta panicata gandindu-se la pandantiv comunica la randul ei fara a vorbi cu acesta. Intre ei se stabili o legatura telepatica, isi puteau vorbi fara sa se mai oboseasca sa rosteasca cuvintele cu voce tare. Oarecum infricosata sa nu care cumva sa ii citeasca si gandurile, acesta o asigura ca nu are aceasta putere, dar ea ramasese sceptica. De cateva ori l-a pus la incercare gandindu-se ca ar trebui sa scape de el, pentru a observa daca are vreo reactie dar nimic.

In ciuda acestei noi schimbari isi continua drumul si gasi camera unde erau atarnate tapestrii cu harti la intervale regulate, mai mult sau mai putin realiste, unele foarte vechi. Cele mai noi inglobau nu doar regatul ci si regatele invecinate, una singura incerca sa redea toata lumea dar era departe de a fi completa. Zone nexeplorate erau reprezentate prin nori razleti in jurul carora se impleticeau dragoni sau ape cu monstri diversi, unele regate viu colorate pentru a reda elementul dominant, unele aveau langa nume si niste semne distincte, care la prima vedere putea insemna ca era un regat cucerit sau inamic. La cat de vechi erau hartile unele aveau acele insemne, era un lucru nesigur acest aspect dar ce i-a atras atentia lui Reis era faptul ca recunoscu in sfarsit unde se afla si stia trecutul acestui regat.