A fost odata


Vara venise de cateva saptamani, lumea era afara prin parcuri, concertele se tineau lant. Eu incercam sa ma mentin desupra liniei de plutire, lumea viselor frumoase era asa aproape in acele clipe de realitate. Ma vedeam impreuna cu ea, mergand prin parcuri, la concerte, la film, la munte, la mare, ma vedeam stapanul Universului alaturi de ea. Cand imi reveneam vedeam cum un Univers ne desparte. Pentru ea as fi renuntat la Soare, ea fiind lumina ochilor mei, si tot pentru ea eram o umbra pe care incerca sa o tina la distanta. La cel mai mic semn de apreciere aveau loc in mine explozii de bucurie, nervii imi dansau sub piele, un tremur placut ma trecea din varful degetelor pana in crestetul capului. Zambetul ei pentru altii era ceva obisnuit, pentru mine era ceva mirific. In ochii ei mi se parea ca vad viitorul, unul plin de fericire, unul linistit. Mainile ei mangaiau aerul pe care eu il respiram, si simteam la randu`mi mangaierea, atingerea ei divina. Si totusi in urma mea demoni imi sopteau “Nu te place, nu te suporta, tot ce face e un fals!”. Nu vroiam sa cred, nici acum nu cred, dar indoiala, emotia, frica muscau din spiritul meu incercand sa ma domine.
O vedeam la concerte, la adunari prin oras, de fiecare data era schimbata dar mereu aceeasi, ma orientam dupa ea ca o floare dupa soare. O sorbeam din priviri si totusi aveam impresia ca se termina prea repede, frica deja imi spunea “ Nuu! Termina, inceteaza o s-o consumi!” si imediat incercam sa ma uit in alta parte. In acelasi timp dorinta poposise pe umerii ei si privirea imi era trasa cu lanturi spre ea, care ea imi ghida acum privirea pe buzele, ploapele, obrajii, gatul, mainile ei. Din suflet faceam apel ratiunii care raspundea necontenit si crud “Ce ? Crezi ca se uita ea la tine ? O abominatie a naturii ? Ha ha ha!” un sunet metalic imi umplea mintea. “Gaseste`ti locul in lumea astea muritorule si nu mai visa.” Durerea se strecura ca un sarpe incolacit pe sira spinarii imi ajungea in minte si se cuibarea.
Mintea mea era de acum un camp de batalie in care nimeni nu vrea sa castige, doar sa se joace, o joaca cu un suflet pierdut. Un suflet dezorientat, care se agata de o persoana straina ca un copil de mama lui. Nu stie ce`l atrage la ea, o parte, un colt, totul, poate nimic dar nu poate renunta la ea.Priveam cum in jurul meu tineri se tin de mana si totusi mana ei era libera, simteam cum tupeul imi ridica palmaspre a o cuprinde pe`a ei apoi frica de respingere imi musca mana “ Vrei sa iesi in evidenta ? Cine te crezi prapaditule, treci la locul tau!”.
Prima mea victorie in suflet s`a sondat cu o dezamagire, am avut curajul sa ma pronunt si pentru o clipa am vazut cum din lumina ce emana din ea au inceput sa curga siroaie de venin, pe aripi malefice zburau respingerea si mila. Pe la spate simteam degetele panicii cum imi inconjoara capul si mi se inclesteaza peste ochi, si ea sopti … “Al meu esti!”. Stateam in clipe de soc cu gandul la statura mea “ N`am sa ma pierd, nu am sa cad, gaseste`ti calmul!”. Dar calmul meu era in adancul spiritului legat de un pom numit uitare. In jurul lor dansau frica, pierzania si singuratatea, bucuroase de captura lor.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *